Știi că ăsta e un concurs?
🌱𝐂𝐮𝐫𝐬𝐚 𝐢̂𝐧 𝐯𝐢𝐞, 𝐛𝐚̆𝐢𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐦𝐚𝐫𝐨 𝐬̦𝐢 𝐨 𝐥𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐯𝐚̂𝐧𝐳𝐚𝐫𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞.
Parchez mașina și urcăm dealul în pantă să ne alăturăm mulțimii adunate deja pe platou înainte de linia de start.
E primul meu eveniment de alergare cu pământ sub picioare nu cu asfalt. Și e în vie.
“Aici se vede partea plină a paharului” e mesajul care ne întâmpină lângă butoaiele de lemn cu burți lucioase pline cu vin stivuite pe 2 rânduri în stânga liniei de plecare.
- Vibe-ul e super tare. Zice Liz
-Și ce fain au organizat …Zău…au pus și câmpurile alea de rapiță înflorită în jur, galbenă de atâta soare. Uite, îi spun în timp ce îi arăt cu degetul ca și copiii. 😀
-I-a ajutat și Doamne-Doamne un pic.
Ne facem încălzirea în grup fără să ne lungim prea mult și pornim în cursa de 5 km.
Mulțimea e compactă și densă la început, ca într-o strânsoare
Poteca șerpuiește când la deal când la vale printre rândurile de viță de vie. Și dacă nu-s suficiente urcușurile încăpățânat de abrupte… mai e și frumusețea care ne taie respirația.
Rânduri de vie de-un verde strălucitor aliniate cât vezi cu ochii, pe linii molcome de deal, cu flori de câmp printre ele. Că-ți vine să-ntinzi mâna spre orizont, să strângi pumnul căuș și să iei acasă clipa asta de frumusețe.
Ne facem și selfie, capturăm momentul.
Și undeva pe la jumătatea distanței Liz ochește un loc și zice
-Hai să rugăm pe cineva să ne pozeze.
-Neh. N-o să găsim amatori. Oamenii ăștia aleargă…vor să câștige, sunt contra cronometru. E o cursă pe timp, nu?
-Ei…hai că găsim pe cineva.
Și începe
-Ne faci și nouă o poză?
Fata scutură scurt din cap și trece mai departe.
-Ne faci o poză, te rugăm?
E un grup de 3 fete.Nici măcar nu răspund, doar grăbesc pasul.
-Ne ajuți cu o poză, te rog?
-Cum? Clar NU Știi că ăsta-i un concurs, așa-i? Zice tăios băiatul în echipament maro trecând rapid pe lângă noi.
Liz nu se lasă. Eu o privesc uimită doi pași mai încolo cu privirea aia care zice “ești un pic dusă but I like it”
Ne faci te rugăm o poză?
Bine, de ce nu? Zice tipa. Se oprește din alergat, ia telefonul, încadrează cu atenție și apasă declanșatorul.
Mulțumim!
Și alergăm mai departe.
Pe ultimul kilometru nu mai facem pauze. Deal, vale, drum drept alergăm către finnish.
-Îl vezi? zice LIz.
-Pe cine?
Tocmai l-am depășit pe băiatul în maro care își reglează ritmul.
Zâmbesc.
Pentru că e ok să nu se fi oprit.
Și e ok și să-l depășim oprindu-ne și bucurându-ne de poze în vie.
𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐮𝐧𝐞𝐨𝐫𝐢 𝐚𝐣𝐮𝐧𝐠𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐫𝐞𝐩𝐞𝐝𝐞 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐭𝐞 𝐠𝐫𝐚̆𝐛𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢.
Ți s-a-ntâmplat și ție?
Gândește-te un pic la 𝐩𝐫𝐨𝐦𝐨𝐯𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐬𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐭𝐚𝐥𝐞. La mailurile scrise în grabă ca să prinzi valul. La postările care trebuie să iasă musai azi, nu mâine, nu poimâine.
Ce-ar fi dacă ai putea să te oprești un minut, chiar dacă nu în vie? Să te bucuri un pic de ce trăiești, să spui o poveste personală, să construiești relație, să vinzi fără să forțezi? (𝐚̆𝐬𝐭𝐚 𝐞 𝐬𝐭𝐨𝐫𝐲𝐬𝐞𝐥𝐥𝐢𝐧𝐠𝐮𝐥)
Poate că uneori merită să te oprești un minut.
✔️ Să creezi conexiune.
✔️ Să spui o poveste.
✔️ Să lași omul să respire.
Paradoxal, exact atunci începe să apară încrederea.
Cum sună pentru tine?
Ți s-a întâmplat să ajungi mai departe tocmai când ai încetinit? Povestește-mi. Sunt curioasă să aflu cum a fost...
Cu drag,
. . .
Dacă nu ai citit prima parte Este povestea un mod de a vinde? te invit aici:
Povestea construiește încrederea și aduce emoția în procesul de vânzare
